Călătoria de 11 ani – Când destinația devii TU

Să pleci fără să știi cât va dura, fără să fii cu adevărat pregătit pentru ceea ce urmează. Pentru că, indiferent cât de mare ai vrea să-ți faci bagajul, nu știi nici unde vei ajunge, nici locurile prin care vei trece.
Dar acesta este farmecul: să nu știi când, cum sau unde vei ajunge.
Să iei cu tine un singur lucru esențial:
TU.

Așa a început, în urmă cu 11 ani, cea mai lungă și frumoasă călătorie pe care am făcut-o vreodată.
Nu știam atunci unde mă va duce, cât va dura și nici prin câte locuri ale propriului meu interior va trebui să trec.
Astăzi știu unde m-a dus:
De la frică la iubire.

11 ani. Atât mi-a luat să ajung la mine, să înțeleg cine sau ce este frica și să simt acolo, în interiorul meu, infinita iubire și recunoștință.
În acești ani am plecat și fizic din punctul A în punctul B. De multe ori. Foarte multe.
Fiecare drum îmi schimba perspectiva, aducea un nou înțeles și mă ajuta să mai închid o buclă.
La început, am simțit fiecare plecare ca pe o povară. Apoi am început să-mi împodobesc sufletul cu fiecare drum, dar mai ales cu ceea ce se petrecea în mine înaintea fiecărei plecări.
Călăuză mi-a fost un fragment din cartea „Un port la răsărit”, de Radu Tudoran:
„Gândește-te să pleci, nu să ajungi!
Ultimul port e foarte departe sau foarte aproape; nu te gândi niciodată la el.
Nu calcula niciodată sosirile; nu te supăra dacă te lasă vântul; când te oprești, nu lua prea mult în seamă bucuriile de la uscat, fiindcă ele îți lungesc drumul; fii gata să ridici pânzele în orice clipă.
Se poate întâmpla să te prindă furtuna și să nu mai ajungi niciodată; nu te gândi: de ajuns este că ai plecat.”

Fricile se depun în noi, uneori fără să ne dăm seama, asemenea scoicilor pe care valurile le aduc, una câte una, la țărm.

Numai că fricile sînt aduse de alte valuri.
Valurile vieții.
Unele vin lin și abia le simțim. Altele ne lovesc cu putere. Se retrag, asemenea apei, dar lasă ceva în urma lor.
Și astfel, puțin câte puțin, fricile se așază în noi. Unele vin din propria noastră viață, altele poate că au străbătut generații până să ajungă la noi.
La început nici nu le vedem. Dar, cu timpul, încep să ocupe spațiu. Iar fiecare loc ocupat de o frică este un loc în care rămâne mai puțin din noi.

În fiecare călătorie am ajuns să-mi înfrunt câte una.
Uneori, locurile și momentele s-au potrivit pur și simplu. Alteori, poate că le-am ales intuitiv sau în anumite momente astrale, în corelație cu energia pe care o simțeam în acele locuri.
Astăzi, privind în urmă, toate par să fi făcut parte din același traseu interior.
Frica după frică. Loc după loc. Strat după strat.
Am început să-i scot afară, unul câte unul, pe acești musafiri nepoftiți care se instalaseră în interiorul meu.
Și, cu fiecare frică eliberată, am recuperat o bucățică din mine.
Până când s-a întâmplat ceva ce nu înțelegeam la începutul acestui drum: locul rămas în urma fricii nu era gol.
Pe măsură ce frica pleca, începeam să simt altceva.
Mai întâi puțin. Apoi din ce în ce mai mult.
Iubire.
Și am înțeles că iubirea nu era o destinație spre care să mă îndrept. Nu era ceva de căutat undeva în lume și nici de adus din afara mea.
Era deja acolo.

Doar că, pentru mult timp, fricile ocupaseră atât de mult spațiu, încât nu mai puteam să o simt.
Aceasta a fost călătoria celor 11 ani: nu să devin altcineva, ci să dau jos, unul câte unul, straturile care mă îndepărtaseră de mine.
Fiecare plecare în lume a devenit, fără să-mi dau seama atunci, o întoarcere către mine.
Iar după 11 ani am înțeles că nu ajunsesem la capătul unui drum.
Ajunsesem la mine.
Și acolo, în locul în care cândva locuiau atât de multe frici, am găsit ceea ce fusese acolo dintotdeauna:
iubirea și infinita recunoștință.
Și poate că aici se află unul dintre cele mai frumoase sensuri ale unei călătorii: pleci crezând că trebuie să ajungi undeva și descoperi, uneori după ani, că toate drumurile te-au adus mai aproape de tine.
Astăzi nu mai plec pentru a fugi de ceva. Plec pentru a descoperi, pentru a simți, pentru a trăi și pentru a lăsa fiecare loc să-mi arate ceva ce poate nu aș fi văzut rămânând pe loc.
Iar cei 11 ani mi-au schimbat pentru totdeauna felul în care privesc călătoria.
Din această experiență s-a născut și o parte din ceea ce este astăzi YONIKA – credința că există călătorii care nu se termină atunci când te întorci acasă.
Există locuri care deschid ceva în tine.
Există întâlniri care schimbă o perspectivă.
Există experiențe care închid o buclă.
Și există călătorii din care te întorci altfel decât ai plecat.
Acestea sunt, pentru mine, călătoriile transformaționale.
Nu pentru că cineva îți poate promite transformarea și nici pentru că o destinație are puterea de a face drumul în locul tău.
Ci pentru că, uneori, atunci când locul, momentul și omul se întâlnesc, se deschide un spațiu în care poți vedea ceva din tine mai clar.
Acum, dacă m-aș întoarce la întrebarea cu care am început – Cum ar fi să pleci fără să știi exact unde vei ajunge? – răspunsul meu ar fi mult mai simplu decât în urmă cu 11 ani:

Pleacă. Sau vino cu NOI!
Nu teste important să știi întotdeauna unde vei ajunge.
Ia cu tine un singur lucru esențial:
TU.
Pentru că uneori cea mai importantă destinație nu se află pe nicio hartă.
Uneori, destinația devii TU.

Maria Constantina Filip
Travel Advisor • Journey Host • Spiritual & Lifestyle Balance Guide

YONIKA – The Art of Transformational Travel
Constantina cu poVești